Multi parinti sunt preocupati de intrebarea de ce mint copiii lor? Aceast subiect este strans legat de alte teme ca morala si constiinta si de alte valori. Pentru toti parintii, este important sa-si educe copiii astfel incat sa fie cinstiti si de incredere. Cand parintii, simt ca acest lucru nu le reuseste, apare adeseori o frustrare puternica.
Cei mai multi se intreaba: „Unde am gresit?” Experintele ne arata ca in familiie unde se pune un mare accent pe morala, se reactioneaza cu mare sensibilitate la comportamente imorale. Aici, se acorda mai mare atentie comportamentului incorect al copiilor si cele mai mici deviatii or greseli sunt cenzurare, analizate si de cele mai multe ori pedepsite.
In astfel de familii, exista mai multa presiune si mai multa frica, ceea ce duce si la mai multa minciuna. Ce putem face? Cel mai important lucru este sa dezamorsam subiectul minciunilor cat putem de mult. Acest lucru inseamna sa nu reactionam instantaneu cu judecati de valoare in cazul unei miciuni si in mod moralizator. Parintii care ei insisi sufera de pe urma unei puternice presiuni de ordin moral isi suspecteaza copiii adeseori ca mint chiar daca nu este vorba de o minciuna.
Ei interpreteaza unele lucruri ca fiind minciuni chiar daca acestea nu au fost spuse sau facute intentionat. Abordand atat de des tema miciunii, ei pur si simplu imping copilul spre miciuna deoarece prin intermediul controlului permanent isi provoaca copilul sa spuna neadevarul.
Copilul observa ca atrage mai mult atentia atunci cand minte. Cea mai buna premisa pentru a educa un copil sa devina micinos, chiar daca intentia a fost cu totul alta, este tinuta interioara a parintelui de genul: „Copilul meu nu are voie sa minte”, sau gandita si mai pozitiv: „Copilul meu trebuie sa fie cinstit si drept”. Ambele enunturi provoaca foarte multa presiune. Daca parintii nu sunt atat de fixati asupra adevarului ci au incredere de la sine intelesa in copiii lor, ca vor spune adevarul, copilul nici nu ar ajunge la ideea de a minti.
Pentru parinti, acest lucru inseamna sa nu fie suspiciosi, sa nu controleze si sa nu emita judecati de valoare. Acelasi lucru este valabil si in cazul normelor si valorilor pe care vrem sa le transmitem prin presiune cum ar fi: politetea, amabilitatea, curatenia, punctualitatea, increderea, ordinea, harnicia, a fi de nadejde, a fi saritor.
Desigur, nu inseamna ca aceste valori etice si morale nu sunt importante in educatie ci mai degraba este vorba de felul si modalitatea cum sunt transmise. Este cert ca presiunea nu reprezinta metoda potrivita pentru a transmite astfel de lucruri. Metoda pe care o alegem pentru a ne atinge telurile ia nastere drept consecinta a felului cum noi gandim despre asta.
Daca copilul percepe ca pozitia noastra interioara este de la sine inteleasa si aceea ca el sa nu minta deoarece acest lucru face parte dintr-un mod placut de convietuire, in acest caz vom cladi o relatia pe incredere. El simte increderea pe care i-o aratam si se arata demn de ea.
Parintii care au o pozitie interioara severa de genul: „Copilul meu trebuie sa fie cinstit”, aleg adeseori controlul, severitatea, puterea si comportamentul autoritar ca metode de educatie. Daca diferite reguli si fapte sunt in mod repetat discutate, ii aratam copilului ca acestea sunt greu de respectat si ca au nevoie de multa atentie.
Daca insa, plecam de la prezumtia ca aceste lucruri sunt de la sine intelese, ii transmitem copilului sentimentul de incredere si ii aratam ca este simplu sa fie aplicate. O astfel de conceptie pleca de la ideea de a crede intr-o constiinta naturala aceea ca omul, nu s-a nascut mincinos sau infractor.
Trei metode prin care ne determinam copiii sa minta
Merita sa meditam daca multe dintre minciuni sunt intr-adevar minciuni. Daca privim cu atentie vom recunoaste motivatia pe baza careia copilul a facut astfel de enunturi. Daca privim cu si mai mult atentie, vom recunoaste poate cum ne determinam copilul sa minta.
1) „Minciuni” sau fantezii copilaresti?
Atunci cand evaluam o minciuna, un aspect important este sa verificam daca ea nu provine de la prea multa fantezie a copiilor. Adeseori adultii, nu le inteleg fanteziile copilaresti, li se par exagerate. Atunci cand copiii povestesc anumite lucruri foarte amanuntit, ei le simt atat de intensiv. Ceea ce ne pare o minciuna, este realitatea copilului. Daca aflam ca situatia relatata a fost diferita, mult mai putin dramatica si poate nici nu a avut loc, vom crede ca acesta a mintit, a exagerat sau a facut pe grozavul in mod nenecesar. In acest caz, ii vom spune copilului: ”E o prostie, nici macar nu e adevarat!”.
Exact aceasta este problema, deoarece adeseori copilul a trait exact lucrul pe care l-a relatat. Cine se astepta de la un copil, la relatari faptice si obiective in ciuda faptului ca el traieste intr-o lume atat de accentuata si plina de sentimente, isi va educa copilul sa devina un mincinos. Deoarece in acest mod ii cerem copilului sa nu povesteasca ceea ce a trait el drept realitate ci ceea ce ceilalti doresc sa auda.
Adeseori parintii care pun mare accent pe adevar si corectitudine reactioneaza consternati atunci cand copiii lor dramatizeaza spontan o intamplare si o povestesc cu multa emotie. Daca se emit judecati de valoare, una dintre consecintele imediate este ca cei mici n-o sa-si mai impartasesca trairile in acest mod pentru ca le va fi frica de ce spun adultii.
Din frica de a spune ceva gresit, de a se rade de ei, de a primi un zambet condescendent sau chiar de a fi pedepsiti, multi copii nu mai povestesc anumite lucruri sau doar acele lucruri pe care parintii doresc sa le auda.
Aici si asa, incepe minciuna! Observam deci, ca o cerinta de corectitudine, neadaptata stadiului de dezvoltare a copilului poate avea drept rezultat, opusul la ceea ce se intentioneaza. Cu timpul, copilul dezvolta urmatoarea imagine de sine: „Daca spun ceva, este de cele mai multe ori luat drept minciuna”. Parintii, i-au transmis copilului ca este un mincinos.
Copilul trebuie sa minta tot mai des si din obligatia de a confirma aceasta imagine. Si din acest motiv, mai tarziu in viata, va fi nevoit sa recurga la minciuni ”adevarate”.
2) „Minciuni” sau cautarea atentiei cu orice pret la cei din jur
In multe cazuri atmosfera familiala este de asa natura incat doar relatarile extrem de interesante atrag asupra lor atentia si interesul celorlati membrii ai familiei. Intr-o astfel de familie, copilul invata, ca are ascultatori si primeste recunoastere doar atunci cand relateaza lucrurile complet exagerate si deformate. Neadevarurile pot fi inventate pentru a castiga atentia adultilor si asta pentru ca acesti adulti, au semnalizat ca nu exista timp sau interes pentru comunicarile „normale”.
Astfel au obligat copilul sa minta deoarece in caz contrar ii e teama ca va fi neglijat sau nu va fi luat in seama. Acest exemplu arata clar, cum motivul pentru un anume comportament, (aici mintitul) poate fi inteles observand ce declanseaza in ceilalti pentru ca orice comportament, indiferent daca este corect sau gresit, are un tel si indeplineste o anumita motivatie. Atunci cand copilul relateaza lucruri senzationale, el declanseaza in parintii sai, interes si atentie.
Copilul are nevoie de acest tip de atentie si el va utiliza tot mai des aceasta metoda, anume de a relata lucruri senzationale chiar si atunci cand ele nu exista si el incepe sa minta.
3) „Minciuna” sau frica de a fi pedepsit
Deseori intalnim un alt motiv pentru care copiii mint. Este faptul ca celui mic, ii lipseste curajul de a spune adevarul. Acest fapt este corect mai ales, in cazurile cand motivatia lui nu este in acord cu conceptiile parintilor. Copilului ii este frica de a fi pedepsit de aceea, prefera sa spuna un neadevar sau sa distorsioneze adevarul. Astfel de minciuni se mai numesc si minciuni „din necesitate”.
Ele se nasc din dorinta de a nu fi pedepsit. Cei care folosesc adeseori acest tip de minciuna sunt copiii profund deceptionati. Ei primesc de cele mai multe ori din partea parintilor un feed-back negativ si rareori o lauda. Sunt criticati si corectati deseori si pedepsiti pentru faptele lor gresite. In acelasi timp pentru faptele bune, li se acorda rar atentie si acestea sunt privite ca de la sine intelese.
O pozitie potential bine intentionata a parintilor care au tendinta de a deceptiona este: „Copilul trebuie laudat rar pentru a nu deveni orgolios si lenes”. Pentru a observa unde greseste, are nevoie de pedepse si explicatii repetate de ce comportamentul sau nu este cel corect. Doar astfel poate invata sa deosebeasca binele de rau.
Exista multe modalitati de a lua curajul unui copil. Aceste metode sunt folosite adeseori din disperare si neajutorare. Rezultatul duce la copii frustrati si rebeli care mint deseori, fura sau trebuie sa decurga la delicte mai mari pentru a primi vre-un fel de atentie, fie pozitiva, fie negativa. Atentia negativa, in sensul de a certa, de a pedepsi sau de a lovi (de a bate), este forma de atentie cunoscuta lor si nu le mai provoaca frica.
Copiilor care sunt deseori pedepsiti mai tarziu in viata nu le mai este frica de pedeapsa, nici de pedepsele scolare, nici de pedepsele politiei sau de inchisoare … Se ajunge la o obisnuire, vis-a-vis de pedepse care poate duce pana la imunizare. In acest stadiu, copilul nu mai simte durerea si nu-i mai este frica iar pragul spre minciuna si delicte mai seriose este coborat pas cu pas.
Furtul
Copiilor care le este usor sa minta adeseori nu au nici o dificultate sa fure. Ambele se petrec intr- un mod ascuns. Pe langa motivele enumerate in legatura cu minciuna, mai pot exista alte motive care duc la furt .
Unor copii, le este teama sa ceara un obiect pe care si-l doresc. Este posibil ca lor sa le fie frica de reactii la intrebarile lor sau ca ei stiu ca acel obiect nu li se cuvine si ca vor fi refuzati. Nu pot insa suporta un raspuns negativ de aceea trebuie sa fure obiectul. Si-n acest caz parintii ar necesita o proprie monotorizare in felul cum ei reactioneza atunci cand copilul lor le cere un obiect, bani, jucarii sau orice altceva.
Daca ei reactioneaza enervati, fara intelegere, negativ sau devalorizand, aratand copilului cat de prosteasca este cererea sa, tocmai aceasta reactie este cea pe care copilul vrea s-o evite prin furt. Exista si copii carora, le este greu sa accepte ca exista lucruri de care avem nevoie insa care nu le putem avea.
Adeseori, acestia sunt copiii rasfatati ai caror parinti au tendinta sa cedeze in fata fiecarei dorinte a copiilor lor si care implementeaza putine granite in educare. Astfel de copii sunt vulnerabili de a comite delicte de timpuriu.
Ei nu pot accepta ca nu toate lucrurile se intampla dupa cum si-ar dori ei pentru ca nu au invatat niciodata de a face fata unei situatii in care nu pot poseda ceva, ceea ce ei ar dori sa posede. Pentru acesti copii nu exista alta alternativa decat sa-si procure cu orice pret ceea ce ei au nevoie.
Parintii, care ei insisi sunt deceptionati de impartirea bogatiei si saraciei in lume, le transmit copiilor lor adeseori idei neadecvate despre dreptate (si despre granitele de drept – nedrept). Adeseori acesti copii aud acasa, propozitii de genul: „Bogatii devin tot timpul mai bogati si saracii mai saraci”, sau „In aceasta lume nu exista dreptate”.
Astfel de fraze, nu numai ca produc la copii un sentiment paralizant al milei de sine ci le ofera si o scuza pentru a lua de la cei bogati ceea ce ei au nevoie . Acesti parinti nu-i incurajeaza pe copii sa-si castige destui bani, ci bogatia le este descrisa si infatisata a fi un noroc nedrept care i-a cazut in poala bogatului. La acesti copii, sentimentul de a nu fi responsabili pentru propriul noroc, reprezinta un sentiment paralizant si de a fi la cheremul sortii si a nedreptatilor lumii. In acest caz de ce sa-ti mai dai silinta?
Aceast tip de gandire nu poate duce doar la furt ci si la pasivitate si depresivitate. Pe langa toate aceste motive si un mediu in care nu se transmit valori morale, poate duce la faptul ca copiii nu isi dezvolta un prag al constiintei pentru delicte.
Cum se pot evita preventiv minciuna si furtul!
In primul rand propriile noastre actiuni, reprezinta un exemplu pentru copii. De aceea, acei parinti care nu sunt deschisi si cinstiti fata de ei insisi si fata de ceilalti oameni nu pot pretinde de la copiii lor sa devina oameni adevarati. In mod similar, acei parinti care se imbogatesc prin orice mijloace si pe seama altor oameni, nu se pot astepta sa aiba copii demni de incredere.
Masurile preventive pot fi luate doar prin intermediul atitudinii parintesti de baza. Parintii arata ca ei cred in norme si valori ca de exemplu cinste, a fi de incredere, a te putea baza pe cineva, etc., si aceste norme sunt de la sine intelese si aplicabile. Atunci cand avem incredere in copilul nostru ca el va pune in aplicare asa cum stie el si asa cum noi insine incercam s-o faca aceste valori, il ajutam sa se comporte in concordanta cu acestea.
Daca insa asteptam permanent doar ca el, copilul sa incalce o regula pentru ca apoi noi, sa-i facem morala, il ajutam pe copil sa transgreseze mai des regulile si sa se obisnuiasca incetul cu incetul cu incalcarea regulilor si la consecintele legate de aceasta. Dupa parerea noastra, nu exista copii care sunt prin natura lor rai. Fiecare om e o fiinta sociala, care poate aduce un aport constructiv la comunitate.
Ce putem face cand copiii au inceput sa minta sau sa fure!
Este desigur prea tarziu cand avem convingerea ca, copilul minte sau fura sa reactionam cu fraza: „Eu te cred pe tine” caci copilul ne va crede prosti si isi va pierde respectul fata de noi. Insa, in loc de a da un raspuns descurajator, de genul: „Eu stiu ca tu minti!” sau „Binenteles ca ai furat!”, ii putem spune „Imi este greu sa te cred”. Asa nu i-am facut reprosuri copilului, reprosuri care ar duce doar la faptul ca, copilul va trebui sa se apere din rasputeri. In acelasi timp, nu l-am facut de rusine sau nu l-am devalorizat, ceea ce din nou ar duce la o reducere a sentimentului de valoare de sine ci i-am comunicat copilului in mod cinstit ca avem probleme cu afirmatia sa.
Cum ar reactiona copilul in acest caz? O posibilitate ar fi ca acesta, sa inceapa sa mediteze asupra comportamentului sau. Nu trebuie sa se apere deoarece nu i-a fost adresat nici un repros si prin asta i se ia „vantul de la prova”. Este clar insa ca simte , ca nu a obtinut atentia pe care dorea s-o primesca, prin intermediul comportamentului sau deoarece parintii nu intra in confruntare cu el. Trebuie sa se decida pentru o alta modalitate de a atrage atentia parintilor asupra sa. Ramane de vazut daca noua metoda, va fi mai buna sau mai rea. O alta modalitate, ar putea fi ca totusi copilul sa se apere.
Ramane atunci la latitudinea parintilor daca simt dorinta sa-i demostreze copilului autoritatea pe care o au asupra sa ori nu. Ei ii pot arata ca ii pot dovedi fapta reprobabila facuta. Insa parintii, au si posibilitatea sa ramana la afirmatia facuta si sa refuze sa intre intr-un joc de putere. Astfel, copilul, el insusi are posibilitatea sa mediteze asupra comportamentului sau fara ca parintii sa fie nevoiti sa-i explice ceea ce el deja stie. Explicatii moralizatoare repetate, din partea parintilor duc la o lenevire a copilului si la faptul ca el va inceta sa se gandeasca singur la diferenta dintre bine si rau.
O alta posibilitate de a reactiona, ar fi raspunsul din partea copilului: „E problema ta, eu ti-am spus cum este. Daca tu ma crezi sau nu ma crezi, nu este treaba mea”. Prin asta copilul vrea sa-si dovedeasca puterea. Aici, miciuna sau furtul este doar problema de suprafata. In spatele acestora, se ascund alte motive mai profunde ca de exemplu relatii defectuase, proaste in familie, un sentiment deficitar de egalitate in familie ori de invidie, dorinta de a avea multi bani pentru a face fata relatiilor cu ceilalti sau alte motive. Pe baza acestor probleme, copilul se simte inferior si neluat in serios. El, recurge la metode prin care loveste parintii din greu, pentru ca asa sa-si dovedeasca puterea.
Aceasta metoda de a face pe grozavul, este de mare succes mai ales in cazul parintilor unde valorile morale sunt foarte importante. In acest caz, minciuna si furtul reprezinta mai degraba simtome pentru alte probleme de relationare. Pentru aceasta situatie, este de recomandat sa vorbim cu copilul despre motivele (ceea ce il misca) care-l fac sa arate comportamentul nedorit in loc de a discuta cu el despre comportamentul insusi. Motivele de genul „vreau sa plac”, „vrea sa fiu tare”, „vreau sa am putere” ,”vreau sa atrag atentia asupra mea” si altele pot fi si ele detectate, observand ce declanseaza comportamentul copilului in noi insine: furie, atentie, ingrijorare severitate, pedeapsa sau altceva?
Ceea ce declanseaza cu exactitate este punctul la care vrea sa ajunga si motivatia pentru comportamentul sau gresit. Orice copil stie ca nu este corect sa minti sau sa furi. Este foarte important de a afla motivul, pentru a-i recunoaste telul la care el vrea sa ajunga prin intermediul comportamentului sau.
Daca de exemplu, telul lui e sa arate: ”va arat eu, ca pot face orice vreau!”, drept consecinta trebuie sa reactionam cu totul diferit fata de telul: „va rog, dati-mi mai multa atentie”. In primul caz, parintii pot dezamorsa nevoia de putere a copilui, neexercitand mai multa presiune asupra sa ci aratandu-i ca il iau in serios si ca ii acorda destul spatiu si importanta.
Se poate transmite copilului ca este luat in serios prin intermediul atribuirii de responsabilitati ca de exemplu pregatirea meselor, repararea a ceva care s-a stricat insa si prin dialog cu el. In cadrul tuturor acestor masuri, este de la sine inteles ca setul de reguli si valori stabilite in familie nu are voie sa fie incalcat pentru ca, copilulul sa fie rasfatat.
Concomitent, este important sa tinem seama de stadiul de dezvoltare al copilui pentru a nu-l solicita cu prea multa responsabilitate. In acest fel, copilul nu mai simte necesitatea de a-si demonstra pozitia de putere, prin intermediul comportamentului gresit ci poate invata sa castige recunoastere prin comportamente contructive.
Daca pe de alta parte, copilul are telul de a primi mai multa atentie si mai multe sentimente pozitive (iubire), parintii pot incerca sa-si manifeste iubirea si caldura mai evident si mai clar fata de copilul lor. Ar putea sa-l ascute cu mai multa atentie si sa se intereseze mai mult de problemele sale .
Sursa:
„Tine-ma strans si lasa-ma liber” Fari Khabirpour, Nadi Hofmann
Surse Bibliografice
Bettner, Betty Lou & Lew, Amy: Kindern eine Chance geben (SA DAM COPIILOR O SANSA). München 1992
Saint-Exupéry, Antoine: Der kleine Prinz. (MICUL PRINT) Düsseldorf 1956 Dinkmeyer, Don & McKay, Gary D.: STEP. The Parent’s Handbook (MANUALUL PARINTILOR). 1989
Dreikurs, Rudolf & Seitz, Vicki: Kinder fordern uns heraus. (COPIII NE PROVOACA)Stuttgart 1992
Dreikurs, Rudolf: Selbstbewusst. Die Psychologie eines Lebensgefühls. (SIGUR PE SINE – PSIHOLOGIA UNUI SENTIMENT VITAL) München 1996
Dreikurs / Grunwald / Pepper: Lehrer und Schüler lösen Disziplinprobleme, (PROFESORII SI ELEVII REZOLVA PROBLEME DE DISCIPLINA) Weinheim 1995 Dreikurs, Rudolf / BlumenthaI, Erik: Eltern und Kinder – Freunde oder Feinde (PARINTII SI COPIII – PRIETENI SAU DUSMANI ) •Stuttgart 1989
Gibran, Khalil: Der Prophet, (PROFETUL )Freiburg 1998
Gordon, Thomas: Familienkonferenz. (CONFERINTA DE FAMILIE) Hamburg 1974
- Palazzoli, Mara Selvini: Die psychotischen Spiele in der Familie, (JOCURI PSIHOTICEIN FAMILIE) Stuttgart996
Popov-Kavelin, Linda / Popov, Dan / Kavelin,John: The Virtues Guide. A Family Handbook. (GHIDUL VIRTUTILOR • UN MANUAL PENTRU FAMILIE) Fountain Hills 1995 •
Schoenaker, Theo & Julitta / Platt, John M.: Mit Kindern in Frieden leben, (SA TRAIM IN PACE CU COPIII) Sinntal-Züntersbach 1999 . Ziele der Kindererziehung
Textzusammenstellung. (TELURILE EDUCATIEI COPIILOR; CULEGERE DE TEXTE) Hofheim/Ts. 1979
AUTORII
Fari Khabirpour – nascut in 1951 si-a petrecut copilaria si tineretea in Luxemburg. Studiul Psihologiei si Pedagogiei la Universitatea din Zürich. Doctorat sub conducerea prof. dr. Karl Widmer. Formarea terapeutica la „Alfred Adler-Institut” Zürich. Multi ani Coordonator, Presedinte si Terapeut Analitic Formator, al Societatii Luxembrugheze de Psihologie Individuala, dupa Alfred Adler. Multi ani profesor la “Institut des Etudes Educatives et Sociales” in Luxemburg. Conducator al Satului de „Copiii S.O.S.” din Luxemburg. Mai multi ani, coordonator al specializarii profesionale pentru educatori la “Entente des Foyers de Jour”, in Ministerul Familiei din Luxemburg. In prezent, Fari Khabirpour activeaza ca director in Ministerul Educatiei din Luxemburg in Departamentul de Pshiologie Scolara. A devenit cunoscut opiniei publice prin numeroase prelegeri, in tara si strainatate si printr-o serie de emisiuni la radio, despre educatia copiilor. Fari Khabirpour este casatorit din 1974 si este tatal a trei copii.
Nadi Hofmann a studiat Psihologia la Heidelberg. Din 1996, este psiholog scolar si profesoara la Scoala Internationala Townshend din Cehia. In prezent, ea isi da doctoratul in domeniul Psihologiei Pedagogice.
Sursa: https://viataverdeviu.ro/de-ce-mint-sau-fura-copii?
Va multumesc,