A fost odata o printesa care avea totul … ei bine, aproape totul. Locuia intr-un palat imens. Dupa rege si regina, ea era persoana cea mai importanta din toata tara.
Desigur, fiind printesa, avea tot ce ar fi visat vreodata. Daca voia ceva, tot ce trebuia sa faca era sa ceara si i se dadea. Fiind o printesa a timpurilor moderne, avea toate jucariile la moda.
Avea un palat de jucarie special construit pe care il umplea cu papusi Barbie si cu toate accesoriile lor. Avea cele mai noi jocuri pe calculator pe care le juca pe un ecran cu plasma ce acoperea un intreg perete din camera de joaca.
Si numai acea camera era la fel de mare cat unele dintre casele in care locuiau alte familii din regat. Si totusi, in ciuda atator minunatii, adesea isi pierdea interesul, se plictisea sau se simtea singura.
Cateodata, printesa deschidea fereastra camerei de joaca si privea strazile de dedesubt. Acolo vedea alti copii jucand sotron sau sarind coarda, razand, flecarind si cantand.
– De ce scot copiii toate aceste sunete? A intrebat-o pe doica regala intr-o buna zi.
– Cred ca datorita faptului ca sunt fericiti, a raspuns doica.
Privind din nou copiii de jos, printesa a spus: – Vreau sa fiu si eu fericita! Ce ma va face fericita?
Doica regala nu mai fusese niciodata intr-o pozitie asa de dificila. De-ar fi putut s-o lase pe printesa sa iasa pe strada sa se joace cu ceilalti copii, printesa ar fi putut invata sa rada si sa se distreze. Macar daca printesa ar fi avut cativa prieteni cu care sa imparta povestile sau cu care sa faca unele dintre lucrurile pe care e placut sa le faci cu amicii!
Doicii regale au inceput sa-i treaca prin minte ganduri nu tocmai cuviincioase. Se intreba daca printesei nu i-ar placea oare sa se bulgareasca cu pustii de pe ulita sau daca nu ar rade daca ar merge in picioarele goale prin noroi murdarindu-si poate una din rochitele ei frumoase.
Cum ar fi daca nu si-ar mai face griji in privinta aparentelor sau in privinta a ceea ce credeau altii despre ea?
Dar, desigur, acestea nu erau lucruri pe care o doica regala i le putea destainui printesei fara sa-si piarda slujba. In plus, printesei nu i s-ar da voie niciodata sa faca acele lucruri, indiferent ce gandea doica.
Deci, ce a spus doica regala? Trebuia sa se gandeasca la ceva pentru a raspunde printesei. Privind in jos, ganditoare, si-a vazut pantofii si a spus:
– Daca am putea gasi cel mai fericit copil din regat, ai putea sa te incalti cu pantofii lui, poate chiar sa mergi pe unde merge el, si ai afla cum e sa fii fericita.
Printesa i-a cerut imediat regelui sa trimita garda sa personala pentru a-l cauta pe cel mai fericit copil din regat.
– Cand l-ati gasit, a spus printesa, aduceti-mi imediat pantofii lui!
Oamenii din garda regala au cautat si au tot cautat. Printesa era nerabdatoare, pe masura ce orele se transformau in zile si zilele in saptamani. Intreba, de cateva ori pe zi:
– Au gasit copilul cel mai fericit? Unde sunt pantofii pe care mi i-ai promis?
Asteptarea a pus-o pe ganduri pe printesa.
Cum or fi aratand pantofii celui mai fericit copil?
Or fi fost pantofi de rochita, cizmulite la moda sau tenisi de firma?
Ce culoare or fi avut?
Roz, rosii, albastri, galbeni?
Pantofii veseli trebuiau sa fie cu siguranta colorati.
Or fi fost decorati cu flori, curcubee sau clopotei?
Or fi avand luminite ca pantofii aceia pe care i-a vazut intr-o reclama la televizor?
Nu mai avea rabdare.
In cele din urma, ziua a venit. Doica regala a venit in fuga in camera printesei cu stirea:
– Inaltimea Voastra, am vesti bune si vesti proaste!
– Spune-mi-le pe cele bune, a tipat printesa, incitata.
– Ei bine, a spus doica regala, sunt bucuroasa sa va spun ca am gasit cel mai fericit copil din tot regatul.
– Atunci unde sunt pantofii mei? a cerut printesa, nerabdatoare.
– Asta e vestea proasta, a raspuns doica regala. Cel mai fericit copil din tot regatul nu are pantofi deloc!
Sursa: „101 povesti vindecatoare pentru copii si adolescenti”, George W. Burns, Editura Trei
Va multumesc,